PERSONALITATE COMPLEXĂ
A CULTURII ŞI LITERATURII ROMÂNE ŞI EUROPENE
(Dimitrie Cantemir)
Dimitrie Cantemir, „erudit de faimă europeană, voievod moldovean, academician berlinez, prinţ rus, cronicar român, cunoscător al tuturor plăcerilor pe care le poate da lumea, un Lorenzo de Medici al nostru”, aşa cum îl descria G. Călinescu, reprezintă figura singulară a celui mai mare umanist din perioada feudală a literaturii române. El nu rămâne ca mulţi dintre cronicari, omul unei singure cărți, ci scrie istorie, geografie, face versuri şi compune proză, leagă între ele diferitele preocupări printr-o încercare de sinteză, trage concluzii politice şi sociale din faptele trecutului şi ale prezentului, se îndreaptă cu a sa creatoare curiozitate spre muzică, religie, filosofie, logică, matematică şi fizică. S-a rostit pentru caracterizarea acestei figuri a trecutului nostru cuvântul:excepţional. Pentru Blaga, principele este „inorogul alb” al gândirii româneşti, făptură stranie şi pură, de o genială claritate în previziuni.
Considerat unul dintre cei mai erudiţi umanişti, el s-a situat cu mult deasupra cărturarilor vremii sale, prin vasta şi remarcabila sa operă ştiinţifică şi literară. Şi-a format cultura dinspre antici către moderni, preluând limba latină drept instrument esenţial al expresiei, alături de alte limbi de amplu suflu cultural. Deviza sa este extrem de convingătoare: „Sufletul odihnă nu poate afla până nu găseşte adevărul, carile îl cearcă oricât de cu truda i-ar fi a-l nimeri.” Cărturar umanist, deschis către lume şi progres, Dimitrie Cantemir a prefigurat iluminismul şi, nu întâmplător, Şcoala Ardeleană şi-l va lua ca model şi inspiraţie.
Firul vieţii sale începe a se desfăşura la 26 octombrie 1673, când se naşte ca al doilea fiu al serdarului Constantin Cantemir, domn al Moldovei, şi al Anei, născută Bantaş (femeie distinsă şi cultă, descendentă a unei familii de boiernaşi, nepoata doamnei Anastasia, soţia Ducăi-Vodă). Deşi analfabet (provenea dintr-o familie de răzeşi din ţinutul Fălciului), Constantin Cantemir, cel care „numai iscălitura ştia de şi-o făce” (I. Neculce) şi suferea cumplit din acest motiv, a dat o educaţie aleasă copiilor săi, Antioh şi Dimitrie. El a invitat în familie dascăli dintre cei mai instruiţi din ţară şi din străinătate, între care şi pe călugărul grec Ieremia Cacavelas, teolog poliglot, filosof şi predicator, care studiase la universităţile din Leipzig şi Viena. Încă în patrie, aşadar, până la plecarea sa în calitate de ostatic la Poarta Otomană, Dimitrie căpătase cunoştinţe temeinice. În afară de instrucţia obişnuită, care era dată pe atunci copiilor de boieri (citire, scriere şi socotit, unele cunoştinţe elementare de religie creştin-ortodoxă), el a mai studiat limbile slavă, greacă şi latină, teologia, istoria, muzica ş.a.
În 1688, la vârsta de 15 ani, conform obiceiului, Dimitrie Cantemir este trimis la Istanbul/Constantinopol, pe lângă curtea sultanului, în calitate de ostatic, garant pentru domnia tatălui său. La alt nivel, superior, Dimitrie îşi continuă studiile la Constantinopol, atât la Înalta şcoală a Patriarhiei din acest oraş, cât şi cu diverşi profesori particulari de formaţie culturală europeană şi orientală. În timpul şederii sale îndelungate (circa 22 de ani, cu intermitenţe) în capitala Imperiului Otoman, Dimitrie a manifestat un mare interes faţă de istoria, cultura şi civilizaţia orientală, mai cu seamă faţă de cea turco-otomană. În acest mediu, tânărul Dimitrie a studiat filosofia, logica, teologia, geografia, istoria, muzica, medicina, folclorul, limbile occidentale şi orientale (turca, persana, araba), desenul şi arhitectura. Aceste cunoştinţe temeinice i-au permis să elaboreze mai multe lucrări dedicate istoriei, civilizaţiei şi culturii. Mai mult decât atât, unele dintre concluziile sale pe care le-a tras de pe urma studierii religiei musulmane şi a istoriei Imperiului Otoman, a încercat să le pună la temelia activităţii sale practice ca domn al Ţării Moldovei în anii 1710-1711. Cu timpul, tânărul Cantemir a devenit cunoscut în cercurile cele mai înalte ale curţii şi aristocraţiei otomane, stabilind totodată legături cu reprezentanţi diplomatici ai diferitor ţări europene, îndeosebi ai Franţei, Rusiei, Olandei. Este apreciat în cercurile înaltului cler ortodox, precum şi în cele ale oamenilor de ştiinţă de cea mai aleasă cultură din capitala imperiului. Datorită cunoştinţelor căpătate în patrie, cât şi celor dobândite la Istanbul, în mediul unor mari personalităţi ale culturii europene şi orientale, Dimitrie devine un om de cea mai aleasă pregătire intelectuală.
Între anii 1691-1693 a trăit la curtea domnească a tatălui său. După toate probabilităţile, Dimitrie Cantemir a manifestat interes faţă de viaţa politică încă din copilărie, de pe când tatăl său a urcat în scaunul Ţării Moldovei (1685). Ca fiu de domn, s-a considerat în drept să-l urmeze pe tatăl său în tronul Ţării Moldovei, după ce acesta s-a stins din viaţă în 1693. Cronicile autohtone şi alte documente ale vremii îl atestă pe Dimitrie Cantemir în scaunul domnesc doar pe parcursul lunilor martie-aprilie 1693. Deşi susţinut de unii mari boieri din ţară (Iordache Ruset, Lupu Bogdan), care ar fi dorit să profite de tinereţea voievodului pentru a-l subordona intereselor sale, sultanul nu l-a îmbrăcat cu caftan domnesc şi, prin urmare, el a fost nevoit să renunţe la tron. Evenimentul s-a consumat fără oarecare urmări pentru Dimitrie Cantemir şi el a revenit la Istanbul, continuându-şi cu şi mai multă râvnă activităţile cărturăreşti.
În anii primei domnii a fratelui său, Antioh Cantemir (1695-1700), Dimitrie îndeplineşte misiunea de capuchehaie, adică de reprezentant (ambasador) al domnului la Constantinopol, fapt care l-a plasat în cercurile politice şi diplomatice ale curţii otomane, iar această împrejurare i-a permis să fie informat din prima sursă despre tot ce se petrecea mai important în materie de relaţii internaţionale şi politică în imperiu, în ţările europene şi în ţările române. În 1699, Dimitrie Cantemir se căsătoreşte cu Casandra, fiica domnului muntean Şerban Cantacuzino. Evenimentul – ordinar la prima vedere – s-a răsfrânt în modul cel mai direct asupra relaţiilor politice dintre Ţara Românească şi Moldova, căci văzându-se ginere al fostului domn muntean, Dimitrie Cantemir şi-a declarat pretenţiile de a ocupa scaunul domnesc al ţării vecine. Faptul viza direct interesele lui Constantin Brâncoveanu, pe atunci domn al Ţării Româneşti (1688-1714), care, bineînţeles, se apăra cu hotărâre de toţi rivalii săi. Rivalitatea şi suspiciunea reciprocă dintre Dimitrie Cantemir şi Constantin Brâncoveanu s-a menţinut multă vreme, izbucnind, cu anumite ocazii, cu o vigoare deosebită. Aceste evenimente s-au reflectat şi în unele opere cantemirene (în Istoria hieroglifică –lupta alegorică dintre Inorog şi Corb). De asemenea, aflarea lui Dimitrie Cantemir în mediul elitei otomane de la Constantinopol l-au condus încă de pe atunci pe tânărul Cantemir la o importantă concluzie în plan politic: puternicul Imperiu Otoman începe să decadă. Ulterior, teza a fost tratată şi argumentată pe larg în celebra-i operă Istoria creşterii şi descreşterii Imperiului Otoman.
Poarta caută să instaleze în tronul Ţării Moldovei un domn în care să aibă toată încrederea. După mai multe căutări şi ezitări, turcii îl aduc în scaunul domnesc de la Iaşi pe Dimitrie Cantemir, care, aflându-se de mai mulţi ani la Constantinopol şi fiind bine cunoscut în sferele politice cele mai înalte de la curtea sultanului, se considera că merită toată încrederea. Astfel, în împrejurări extrem de complicate, Dimitrie Cantemir a devenit, la 14 noiembrie 1710, domn al Ţării Moldovei.
Principe luminat, el încearcă să-şi impună ideile umaniste în plan politic (pe plan intern, prin impunerea domniei ereditare, iar pe plan extern, prin eliberarea ţării de turci şi alianţa cu Rusia). Trecându-şi pe un plan secundar preocupările cărturăreşti, noul domn moldovean a început să se ocupe cât se poate de temeinic de treburile ţării. În scurtă vreme, caută să-şi apropie boierimea căreia încearcă să-i împărtăşească planurile sale de izbăvire a Ţării Moldovei de stăpânirea otomană cu sprijinul lui Petru cel Mare, ţarul rus ce se impusese strălucit în faţa Europei de atunci. Ca urmare a tratativelor secrete dintre cele două părţi, la Luţk, la 13 aprilie 1711, este întocmit un tratat de alianţă. Se admite (şi pe deplin întemeiat) că textul tratatului a fost elaborat de Dimitrie Cantemir şi înmânat lui Petru I de către trimisul Moldovei, Ştefan Luca. Tratatul de la Luţk cuprinde 17 articole în care se stipula, printre altele, că ţarul „ ia sub oblăduire” pe domn şi întreg poporul ţării. După scuturarea stăpânirii otomane, Moldova va înceta să plătească tribut şi alte dări Porţii și se restabileau hotarele vechi ale Ţării Moldovei de până la instaurarea dominaţiei otomane. În continuare se arăta că Moldova urma să treacă sub protectoratul Rusiei, care garanta integritatea teritorială a principatului şi se obliga să nu se amestece în treburile lui interne. Scaunul domnesc era rezervat dinastiei Cantemireştilor, acţiune prin care Moldova trebuia să devină o monarhie absolută şi ereditară. După unele aprecieri, Tratatul de la Luţk este un model de prudenţă şi abilitate diplomatică, prin care Dimitrie Cantemir urmărea obţinerea independenţei şi integrităţii teritoriale a Moldovei. Tratatul n-a fost tradus în viaţă, deoarece campania de la Prut, care a urmat în vara anului 1711, nu s-a încununat de succes, înfrângerea în urma bătăliei de la Stănileşti însemnând nu doar începutul domniilor fanariote în Ţările Române, ci şi sfârşitul carierei politice a lui Dimitrie Cantemir, care îşi va petrece ultimii 12 ani din viaţă în Rusia, unde a emigrat împreună cu familia sa, mai mulţi boieri, slujitori, militari ş.a. Acolo se va dedica în exclusivitate operei sale, ce acoperă domenii dintre cele mai diverse. A devenit consilier intim al lui Petru I, i s-a acordat un domeniu feudal lângă Harkov şi a fost investit cu titlul de Principe Serenissim al Rusiei (1 august 1711). A contribuit la cartografierea Rusiei. Colecţia sa de hărţi, scrise în latină, se află în Arhiva Cabinetului lui Petru cel Mare de la Petersburg. Ca membru al Academiei din Berlin, a corespondat cu Gottfried Wilhelm Leibniz, încercând să stabilească principiile fondării unei Academii Ruse.
A murit în refugiu, după campania lui Petru cel Mare în Marea Caspică, în zona Derbent, şi a fost înmormântat în Rusia, la Dimitrovka, în Biserica Sf. Nicolae, construită după planurile sale. Actualmente, osemintele sale odihnesc în Biserica Trei Ierarhi din Iaşi, repatriate graţie lui Nicolae Iorga, în 1935.
Savant de reputaţie europeană
Din întreaga discuţie făcută în jurul alegerii lui Dimitrie Cantemir ca membru al Academiei de Ştiinţe din Berlin, în iulie 1714, reiese că la acel moment, compatriotul nostru era un nume de prestigiu în Europa sub raportul activităţii ştiinţifice. Unele dintre lucrările cerute erau deja începute sau cel puţin gândite de învăţatul principe încă din vremea când stătea la Constantinopol. Desăvârşirea acestora a fost însă stimulată de interesul arătat de înalta instituţie în care a intrat. Nivelul ştiinţific al lucrărilor sale îl ridică deasupra tuturor celor care scriseseră până la atunci la noi. În context european, el este un egal al învăţaţilor timpului, deschizând seria numelor de români care au onorat ştiinţa mondială. În şedinţa Consiliului Academiei din Berlin din 1 august 1714, constatându-se agrementul Protectorului (regele Prusiei), se confirmă primirea lui Dimitrie Cantemir în Academie. Acceptarea cererii lui Dimitrie Cantemir, datată 11 iulie 1714, s-a concretizat în acordarea Diplomei de membru al Academiei de Ştiinţe din Berlin cu textul următor:
„Pe vremea când Marte stăpânea mai cu putere decât Palas, o astfel de întâlnire se arăta a fi mai mult o dorinţă decât o speranţă. Dar iată că faptul şi-a găsit împlinirea acum, că prea luminatul şi prea învăţatul Dimitrie Cantemir, principe al Imperiului Rusesc, Domn ereditar al Moldovei, dând o pildă, pe cât de demnă, pe atât de rară, şi-a închinat numele ilustru cercetărilor ştiinţifice. Iar prin adeziunea sa, Societatea noastră a dobândit o nouă strălucire şi o podoabă neîntrecută. Ne închinăm cu smerenie în faţa bunei voinţe ce ne-o acordă Principele nouă şi lucrărilor noastre”.Dimensiunea europeană a operei sale
1. Recunoaşterea meritelor sale ştiinţifice vine, aşadar, în 1714, când este ales membru al Academiei din Berlin, fiind astfel primul român cu acest merit. În 1716, la solicitarea aceleiaşi instituţii, cărturarul scrie în limba latină Descriptio Moldaviae (Descrierea Moldovei), lucrare cu caracter monografic, tradusă şi publicată în limba română abia în anul 1825. Opera cuprinde trei părţi, valoarea ei fiind conferită de documentata descriere geografică (prezentarea florei, a faunei, a formelor de relief) şi politică (organizarea politică şi administrativă, obiceiuri) a Moldovei, precum şi de finele observaţii etnografice, lingvistice şi folclorice, D. Cantemir dovedindu-se, astfel, primul nostru cărturar care cuprinde în sfera cercetărilor sale etnografia şi folclorul. Lucrarea este străbătută de o vibrantă dragoste de patrie şi are pe alocuri virtuţi literare, în special surprinde prin grija pentru detaliu, descrierea obiceiurilor de la nunţi şi înmormântări, enumerarea tuturor figurilor fabuloase din tradiţia populară (paparudele, drăgaica, zânele şi zburătorii), a jocurilor şi ceremoniilor (ţurca şi căluşarii, descântecele), a legendelor locale (de exemplu mitul Zburătorului). Atenţia deosebită dată vieţii populare în cadrul descrierii ţării este dovada nu numai a unei concepţii largi, din punct de vedere ştiinţific, dar şi a unei atitudini progresiste a scriitorului, faţă de problemele sociale şi politice . A introduce viaţa poporului într-o carte de ştiinţă despre statul feudal, înseamnă un pas înainte în înţelegerea rosturilor statului în general .
2. Se consideră că cele mai valoroase lucrări ale sale sunt cele cu caracter istoric, care aduc o viziune ştiinţifică asupra evenimentelor, bazată pe principiul cauzalităţii: „Orice lucru fără pricină a se face nu se poate”. În anul primirii în Academia din Berlin (1714), redactează o primă scriere cu caracter istoric: Monarchiarum phsyca examinatio (Cercetare naturală a monarhiilor), eseu filosofic asupra succesiunii ciclice a marilor imperii.
O lucrare de interes european, prima contribuţie a unui român la patrimoniul culturii universale, o constituieCreşterea şi descreşterea Imperiului Otoman (Incrementa atque decrementa Aulae Othomanicae), 1716, lucrare scrisă în limba latină şi cunoscând o mare răspândire, fiind ulterior tradusă în franceză, engleză, germană. Opera prezintă istoria Imperiului Otoman, analizează cauzele decăderii acestuia, insistând asupra posibilităţilor popoarelor asuprite de a-şi recuceri libertatea.
Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, scrisă în latină, tradusă de însuşi autorul ei în 1717, continuă ideile cronicarilor despre romanitatea şi continuitatea pe teritoriul Daciei, dar depăşeşte viziunea lor prin faptul că se ocupă de românii din toate provinciile şi priveşte istoria noastră în contextul larg al literaturii universale. Romanii, afirmă autorul, sunt „moşii şi strămoşii noştri, ai moldovenilor, ai muntenilor, ai ardelenilor şi a tuturor oriunde se află, a r
omânilor, precum şi singur numele de moşie ne arată… şi limba cea strămoşească… nebiruit martor ne este.” Este opera cantemireană cea mai erudită, căreia i-a consacrat cei mai mulţi ani, făcându-i patru revizii şi adăugându-i mereu noi informaţii. A fost cunoscută mai întâi de cărturarii români din Transilvania prin copii manuscrise (1730, 1756). În anii 1835 – 1836 a fost tipărită la Iaşi (în alfabet chirilic), în două volume (de G. Săulescu), şi după aproape şapte decenii (1901), a apărut cu alfabet latin în Operele principelui Demetriu Cantemir, publicate de Academia Română.Toate lucrările lui Cantemir, fie că sunt scrise în limba latină, fie că sunt scrise în româneşte sau în alte limbi, au un stil erudit, în general retoric. Cu toate acestea, valoarea lor documentară rămâne incontestabilă. Alte lucrări cu caracter istoric sunt : Viaţa lui Constantin Cantemir (prima biografie istorică românească) şi Evenimentele Cantacuzinilor şi Brâncovenilor.
– Metafizica: în 1700, Dimitrie Cantemir termină Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago (Imaginea ştiinţei sacre care nu se poate zugrăvi), publicată abia în 1928 cu titlul Metafizica, lucrare de filosofie religioasă, inspirată de lecturile autorului din operele gânditorului flamand Johannes Baptista Van Helmont. Abordând probleme ale filozofilor din vremea lui (teoria cunoaşterii, teoria atomilor şi a originii materiei, noţiunea de timp, destinul omului et
c.), Cantemir se afirmă ca precursor în istoria gândirii româneşti moderne.
– Logica: în anul 1701 începe, probabil, redactarea lucrării Compendiolum universae logices institutiones (Mic compendiu asupra întregii învăţături a logicii), cunoscută sub numele de Logica. Preocupat permanent de problemele logicii, Cantemir a vrut să alcătuiască şi un manual sistematic despre normele gândirii corecte.
– Sistema religiei mahomedane Sankt-Petersburg, 1722
– Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea sau giudeţul sufletului cu trupul. Aceasta din urmă, scrisă în româneşte şi greceşte (Cantemir i-o trimisese călugărului Ieremia Cacavela pentru traducerea în greacă şi pentru publicare), este prima lucrare de factură filozofică, etică şi religioasă, prezentată în formă literară, concepută ca un dialog între Înţelept şi Lume; se subliniază superioritatea vieţii spirituale asupra celei biologice, prozaică şi robită poftelor de tot felul. Este una dintre operele mari ale gândirii româneşti şi ale cugetării Europei de sud-est în general. Substanţa bogată şi nuanţată a acestei scrieri, în care sunt întreţesute, într-un interesant efort de sinteză, ideile raţionalismului încă tânăr cu urzeala gândirii medievale în curs de prefacere, fac din prima lucrare a lui Dimitrie Cantemir cartea reprezentativă a unei epoci şi a unei mari lupte de idei care avea să separe religiosul de laic.
ui românesc. Scrisă sub forma unei fabule de vaste proporţii, personajele operei cu conţinut încifrat, cu cheie, sunt animale şi păsări simbolizând rivalitatea dintre familia Brâncoveanu şi cea a Cantemireştilor, una din Ţara Românească şi cealaltă din Moldova. Inspirată din realitatea politică a vremurilor sale, această lucrare este un roman alegoric şi un pamflet politic, „cel dintâi roman românesc pe temeiuri de realitate istorică”, aşa cum îl considera N. Iorga. Ca elemente de modernitate, opera conţine: Scara numerelor şi cuvintelor streine tâlcuite (listă cu termeni neologici) şi Scara numerelor şi cuvintelor ieroglificeşte tâlcuitoare (cheia lucrării). Operă literară greu de încadrat într-o singură specie, Istoria ieroglifică reprezintă un moment important în apariţia romanului românesc, autorul eliberându-se de modele religioase şi cronicăreşti şi, prin subiectivitatea şi imaginaţia sa, realizează prima operă literară propriu-zisă. Prin contribuţia lui Cantemir se pun bazele unor specii literare ca fabula, elegia, romanul alegoric, pamfletul politic. Cantemir este primul scriitor satiric în literatura română. În opera sa întâlnim ironia, satira, invectiva şi pamfletul.
tă muzicii, concepută într-un stil savant. Finalul studiului este însoțit de o culegere de melodii a diverselor compoziții otomane, dar și folclor din Moldova, precum și un număr de 20 de creații proprii. Datorită acestei lucrări, Dimitrie Cantemir a intrat în istoria muzicală a Turciei ca fondator al muzicii laice și cercetător al celei religioase sub numele de Cantemiroglu (fiul lui Cantemir), primind titlul de pașă cu trei tuiuri (ceilalți domni aveau două tuiuri) de la Ahmed al III-lea, cunoscut drept mare susținător al artelor.Prin vasta operă pe care a creat-o, prin ideile progresiste şi prin spiritul său enciclopedic, Dimitrie Cantemir, prinţul moldovean, este personalitatea cu cea mai complexă şi mai prolifică gândire european-renascentistă. Interculturalitatea personalităţii lui Dimitrie Cantemir este strâns legată de contextul istoric al epocii sale, de cel lingvistic, precum şi de contextul religios, inclusiv cel mitologic.
Erudiţia sa, cunoaşterea la perfecţie a limbilor greacă, latină, arabă, siriană, franceză, engleză, slavonă şi desigur, turcă şi română, l-au aşezat în rândul marilor oameni de cultură ai Europei secolului al XVIII-lea, atrăgând asupra sa privirea intelectualităţii europene, care l-a primit în rândurile sale, fapt subliniat şi de următoarele aspecte: în rândul marilor învăţaţi ai lumii ale căror nume sunt trecute pe placa aşezată pe faţade bibliotecii Saint-Genevieve din Paris, este trecut şi Dimitrie Cantemir, iar Voltaire afirma despre principele moldovean că: „unea talentele vechilor greci cu ştiinţa literelor şi aceea a armelor.”
Concluzii
• Dimitrie Cantemir este considerat a fi întâiul spirit al nostru de dimensiuni cu adevărat europene, de o multilateralitate în adevăr uimitoare în activitatea lui ştiinţifică, literară, artistică, politică.
• Simbolul sub care se găseşte Cantemir în viziunea lui Blaga este INOROGUL, ceea ce semnifică puterea spirituală.
• Dimitrie Cantemir reprezintă sinteza Orientului şi Occidentului, ca exponent al bizantinismului cu influenţe baroce şi totodată exponent al sufletului naţional prin sufletul său moldovean, nealterat de cunoaşterea străinătăţii. Intuia însă că Orientul înseamnă trecutul, iar Occidentul viitorul. A folosit cultura sa orientală pentru a accede la valorile Europei Occidentale. Nu întâmplător, este primul român numit membru al Academiei din Berlin, în 1714.
• Îi revine meritul de a fi trasat harta filonului autohton de gândire. A făcut, din scrutarea identităţii de sine şi a celei colective, scopul şi raţiunea de fi a gândirii metodice româneşti.
Flori s-au deschis în pământul nostru.
(DIMITRIE CANTEMIR)
BIBLIOGRAFIE
1. Bîrsan Cristina, Dimitrie Cantemir şi lumea islamică, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005.
2. Cantemir Dimitrie, Descrierea Moldovei, Editura Tineretului, Bucureşti, 1967.
3. Cantemir Dimitrie, (1998), Divanul, Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu”, Departamentul Bibliografic, Iaşi.
4. Cantemir Dimitrie, (1836), Hronicul Romano-Moldo-Vlahilor, Typografia Mitropolii, Iaşi.
5. Cantemir Dimitrie, (2003), Opere, Editura Academiei Române, Bucureşti.
6. Cioran Emil M., (2001), Schimbarea la faţă a României, Humanitas, Bucureşti.
7. Iorga Nicolae, (1901), Epoca lui Dimitrie Cantemir; Epoca lui Chesarie de Râmnic, Institutul de Arte Grafice şi Editura „Minerva”, Bucureşti.
8. Lăudat Ion D., (1973), Dimitrie Cantemir: viaţa şi opera, Junimea, Iaşi.
9. Moldovanu Dragoş, (2002), Dimitrie Cantemir între umanism şi baroc: tipologia stilului cantemirean din perspectiva figurii dominante, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi.
10. Panaitescu P.P., (1958), Dimitrie Cantemir: viaţa şi opera, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti.